Pledoarie pentru plans

Pledoarie pentru plans

In munca mea de psiholog in medii educationale sau de consilier de familie dar si in viata mea personala, am luat contact cu opinii cat mai diversificate despre cum e mai bine sa cresti si sa educi copiii. Un singur punct de vedere pare sa fie unanim aprobat si adoptat de adulti: copilul nu trebuie sa planga!

Pornind de la aceasta „norma” nescrisa dar impartasita tacit, fiecare este liber sa gaseasca metoda cea mai potrivita pentru a-si atinge supremul obiectiv. Unii adulti isi cearta copilul inca de la primele lacrimi aparute, altii il umilesc, razand de el sau poreclindu-l „papa lapte” sau „bebelus”. In alte situatii copilul este complet ignorat, mergand astfel pe firul teoriei comportamentaliste conform careia orice tip de atentie oferita copilului ii intareste comportamentul din acel moment. Uneori, se adopta strategia opusa, copilul primind, brusc, o avalansa de imbratisari, rugaminti si promisiuni cu indeplinirea oricarei dorinte, numai sa se opreasca din plans. Creativitatea fiecaruia este pusa la munca pentru a dezvolta cele mai eficiente tehnici prin care lacrimile sa fie oprite. De aceea, este usor de ghicit care este raspunsul inevitabil pe care il primesc la grupurile mele de dezvoltarea personala pentru copii, cand intreb: Plansul este rau sau bun?

Plansul este rau sau bun?

Plansul nu este nici bun nici rau, este pur si simplu o manifestarea a unei emotii. Cu toate acestea, o sa ofer astazi cateva perspective pozitive asupra plansului, din nevoia de a echilibra balanta inclinata, de cele mai multe ori, in directia etichetelor negative. Nu am o placere sadica de a vedea copii plangand dar nu imi place nici sa observ strategiile neadecvate si (auto)distructive ale copiilor care nu (isi d)au voie sa planga.

Fiecare parinte (si mai ales mamica) a trait cel putin o data sentimente precum neputinta si disperarea in fata bebelusului sau. Viata acelui pitic depinde de tine, parintele lui si tu esti cel care trebuie sa ia deciziile cele mai corecte in ceea ce priveste ingrijirea lui si sa ii ghicesti nevoile. Importanta acestei responsabilitati pe care ti-ai asumat-o in mod ireversibil este uneori infricosatoare.

Cum ar fi daca, in acest context, nu ar exista nici plansul ca prima forma de comunicare? Cum ai putea stii care sunt nevoile lui reale, cand ii e foame, somn sau il doare ceva? In plus, plansul este si prima forma de exprimare emotionala. De multe ori, bebelusul plange doar pentru a se descarca si pentru a obtine contactul fizic si emotional cu parintele (una dintre nevoile lui de baza). Felul in care tu raspunzi in fata acestei reactii va determina stilul de atasament dezvoltat de copil (stil care ii va influenta personalitatea si relatiile sociale de-a lungul vietii). Aici intalnim adesea o situatie paradoxala: parinti care isi lasa bebelusul sa planga pentru a-l invata sa fie puternic si independent!?! Cum ar putea copilul tau sa invete ca e puternic atunci cand este abandonat intr-o stare de completa neputinta? Poate doar invata sa fie pasiv si sa nu isi „strige” nevoile pentru ca oricum nu e nimeni sa i le satisfaca (iar el singur, vai! nu le poate implini). Pentru a-i creste increderea in el poti raspunde singurei „puteri” pe care o are in prezent:plansul!

Asadar, din primele clipe de viata, un copil care este primit intr-un mediu hranitor, descopera ca plansul este una dintre uneltele prin care: isi comunica nevoile, isi descarca tensiunea, atrage apropierea, intimitatea, conexiunea cu fiintele cele mai dragi. Este oare posibil ca aceste repere sa le aiba si mai tarziu?

Comunicarea nevoilor

Un copil de 2, 3, 4, . . . . ani poate spune „Imi este foame, sete, somn, ma doare” etc. Din pacate ii este, in continuare greu sa spuna „Imi este teama, dor, rusine” etc. De aceea plansul ramane mult timp instrumentul de baza in comunicarea emotionala.

Descarcarea tensiunii

Copilaria nu este atat de usoara pe cat vrem noi sa ne amintim. Nu inseamna doar joaca, afectiune din partea celorlalti si lipsa de griji. Mai inseamna si multa neputinta, teama in fata necunoscutului, dependenta si limite. De aceea frustrarile si tensiunile se aduna destul de des si este important sa le lasam sa se descarce prin plans si sa ii insotim in astfel de momente.

Cautarea conexiunii

Trebuie sa recunoastem ca, dincolo de a fi un semn de slabiciune, asa cum credem noi, „oamenii mari”, plansul este un act de intimitate, atunci cand are loc in prezenta unei persoane apropiate (exceptie fac cazurile in care o persoana foarte tensionata izbucneste in plans necontrolat in fata oricui). Nu plangem fata de oricine, ci fata de acele persoane de la care ne asteptam la intelegere si apropiere. Pentru mine, ca terapeut, faptul ca un client isi permite sa planga in timpul sedintei este primul semn ca mi-am creat o relatie eficienta cu el, mesajul pe care il receptez fiind: „Am destula incredere in tine sa ma arat vulnerabil!” Copilul cauta adesea, prin plans, apropierea de cei dragi si unul din semnele care dovedesc acest lucru este ca atunci cand este respins in mod repetat in astfel de situatii, va incepe sa foloseasca replici ca: „ Te urasc!”, „Nu vreau sa te mai vad niciodata!”, „As vrea sa nu existi!” etc. De fapt, ceea ce nu stie el sa zica este „Daca tu nu ma vrei, mi-ar placea si mie sa nu te vreau, ca sa nu ma mai doara!”

Temerile adultilor

De ce adultii insista adesea sa inabuse plansul copiilor? Este foarte posibil ca acesta sa trezeasca in ei sentimente de frustrare si neputinta. Orice parinte isi doreste sa isi stie copilul fericit, iar ceea ce vine sa ii demonstreze contrariul este perceput ca un esec personal. In plus, adultii vin cu propriile atitudini invatate fata de plans. Cand copilul plange in public, adultul (fie el parinte sau educator) se poate teme de privirile evaluative si de criticile celor din jur. Dar cred ca principalele justificari in „lupta cu lacrimile” sunt teama ca acel copil va fi sensibil, slab si dependent toata viata si teama ca plansul ar putea deveni o arma a manipularii folosita ori de cate ori copilul va dori sa obtina ceva.

Plansul ca semn al slabiciunii

Copiii sunt slabi! Puterea se acumuleaza in timp daca are temelia afectiunii. A suprainvesti copilul cu o forta peste masura sa duce la scaderea increderii in sine si la cautarea disperata si permanenta de a-si demonstra aceasta forta (uneori prin agresivitate, alteori prin asumarea unor responsabilitati neadecvate). Pentru a creste un copil sanatos psihologic si cu incredere in el e nevoie sa ii accepti sentimentele si sa ii oferi suficienta hrana emotionala. Un copil care plange des poate avea nevoie de mai multa afectiune si apropiere fizica. A trimite un copil lipsit de afectiune sa ia contact cu viata e ca si cum ai trimite un om flamand de ceva timp, sa munceasca.

Plansul ca arma de manipulare

Unii parinti incep sa se teama de acest mod de utilizarea a lacrimilor inca de cand copilul isi traieste primele luni de viata. Pentru ca un copil sa dezvolte si sa utilizeze, in mod deliberat si ostil strategii de manipulare, are nevoie de abilitati cognitive care inca nu sunt dezvoltate la bebelusi. E adevarat, bebelusul foloseste plansul pentru a-i fi satisfacute nevoile dar aceasta reactie are loc in mod reflex. Bebelusul mai mare descopera cu entuziasm ca plansul lui, la fel ca si zambetul, atrage anumite reactii din partea celor din jur dar nu e cazul sa te simti umilit si sa ii inabusi aceasta unica putere pe care momentan, o are. Odata ce copilul va lua mai mult, in stapanire mediul sau, curiozitatea sa ii va fi atrasa spre alte descoperiri. Este usor sa diferentiezi intre un plans real si unul fals. Atunci cand copilul se preface ca plange, nu apar lacrimile si mai mult se vaicareste si tipa decat manifesta o suferinta reala. Are grija sa fie in apropierea adultului pentru a fi auzit si vazut si cauta sa afle daca a fost observat. Copiii apeleaza la astfel de strategii cand adultii reactioneaza puternic la plansul real, cand obtin cea mai multa atentie si beneficii in acele momente. Este foarte posibil sa existe si un minus de comunicare si afectiune in momentele care nu sunt insotite de plans. Daca esti, in mod eficient, alaturi de copilul tau, in momentele de suferinta reala, daca pastrezi o constanta afectiva in restul timpului, daca nu te abati de la reguli atunci cand copilul plange, plansul fals nu va aparea. A fi alaturi de un copil care plange nu inseamna a ceda si a-i oferi tot ce doreste ci a-i oferi intelegere si alinare emotionala. Cand copilul se preface ca plange e bine sa ii aratam ca stim lucrul asta si sa transformam momentul in unul jucaus.

Ce este de facut cand lacrimile incep sa curga?

• Nu-l umili, nu-i minimaliza suferinta, nu incerca sa ii distragi atentia de la ea. Procedand in astfel de modalitati ii transmiti mesajul ca sentimentele lui nu au nici o valoare si increderea in sine va scadea. Fi alaturi de el!O formula precum „observ ca suferi in acest moment!” poate face minuni! Ia-i in serios trairile chiar si atunci cand motivul declansarii crizei de plans iti pare absurd sau hilar. E foarte posibil ca acesta sa fie folosit ca pretext pentru descarcarea unor tensiuni pe care copilul nu stie sa le puna in cuvinte.
• Ramai langa el, nu-l lasa singur! Nu uita ca plansul iti ofera sansa unei apropieri fizice si emotionale speciale. Este posibil sa fie tot ce avea nevoie!
• Incearca sa intelegi motivul pentru care plange si ce mesaj incearca sa transmita prin plans. Pune in cuvinte ceea ce el pune in lacrimi.
• Lasa-l sa descarce toata tensiunea. Nu uita ca plansul este atat o metoda de descarcare a tensiunii cat si un instrument de comunicare. Daca nu lasi sa se descarce, tensiunea se acumuleaza iar daca nu incerci sa-i „asculti” lacrimile ii transmiti ca nu te intereseaza ce are de „spus”
• Nu o lua personal! Copilul are dreptul la momentele lui de tristrete si este chiar indicat sa se confrunte cu mici frustrari care il pregatesc pentru viata. Plansul lui nu te va face un parinte/educator mai slab!